miercuri, 22 martie 2017

Imn pentru viață


Rareori scriu la primul impuls. Dar azi o voi face. Cu toate că putem părea departe de unele evenimente triste, de atacuri, de moarte, teroare și paranoia socială aceste evenimente tind să facă parte din viața noastră. Cât de mult vreau să cad pradă temerilor? Fricii? Disperării? Cad, mă ridic și cad din nou. Am genunchii plecați, lacrimi pe obraz…e doliu. În lume, aici și pretutindeni…Într-o lume ce pare abosrbită de un absurd crud, ce pare cuprinsă de un tragic cu forme umane astăzi aș putea să îmi îndoliez sufletul. Nu o voi face…voi ridica în schimb privirea și voi căuta speranța. Voi închina un imn vieții...un imn care să poarte note de veselie și de liniște. Aș vrea să ridic un pahar…pentru viață și libertate. Să închin pentru fiecare clipă și pentru veșnicia ei…Libertatea, puterea de a decide și a gândi fără constrângeri șunt cele mai de preț valori umane, sociale pe care le îmbrățișez astăzi, din nou, cu aceeași forță dintotdeauna. Și asta pentru că iubesc viața. Îmi iubesc viața! Da, cu toată ființa mea, ca pe cel mai de fără de preț cadou primit. Pfff, cât ești de frumoasă! Da, tu, viața mea!   

miercuri, 8 martie 2017

Aici, cu mine...


Miroase a îndepărtare. Amintirile au un miros. Și e normal să îl aibă. E un miros adânc al distanței ce parcă ascunde secole de iubire. O iubire necondiționată, o iubire ce s-a născut și rămâne veșnic în simțurile tale. Se prelinge în afara ființei tale. Este singura care mișcă lumi, este singura care schimbă. Am învățat că iubirea curată mută, asemenea credinței, ea mută munții. Și miroase a îndepărtare pentru că ești pentru mine începutul. Începutul și însăși viața. Că din a ta iubire și a ta viață eu am început...să simt, să trăiesc, să fiu...Estompez distanța cu un gând și o rugăciune. Ești aici! Din nou! Mulțumesc, suflet curat și om blând. Mulțumesc, MAMA!

marți, 7 martie 2017

Una și aceeași ființă


Căuta mereu ceva nou, ceva care să îi dea aripi. Îi lipsea încrederea și forța pe care ceilalți credeau că o are. Se simțea slab, fără puteri. Și a băut un pahar cu apă. A înghițit-o precum condamnații la moarte. Dar cum să știe el că era condamnat? La o viață doar cu el. Ce poate să fie mai greu și mai frumos să trăiești doar cu tine, cu eul tău. Să te suferi, să te mângâi și să te renaști. Într-un alt eu, în același corp. Să îți vezi umbra și să știi că ești în același corp, dar cu un alt simțământ, cu alte trăiri. Să simți că vrei să zbieri și să spui: sunt eu, tot eu dar parca...altcineva. Și da, el se simțea că acum începe să se dezbrace de trecut. De un trecut ce parcă era suma unor alegeri ai celor din afară. Un produs alterat, cu un miros aparte, stricat. Și încet, încet a început să se descopere. Un univers adânc ce trebuia explorat. Multe zone necunoscute până acum. Dar ce putea sa facă? Era doar el cu...el. Doar ei doi...Că doar viața e frumoasă în doi...